Salina Ocnele Mari

Baza Turistica

Mina turistică Ocnele Mari este situată în localitatea cu acelaşi nume, la 8 km de Râmnicu Vâlcea, într-o zonă pitorească (aproape de Valea Oltului), cu tradiţie în turism balnear (Caciulata, Olăneşti, Călimăneşti) şi turism cu caracter religios (mănăstirea Cozia).

Acces şi microclimat 

Unul din orizonturile în care exploatarea s-a încheiat a fost deschis publicului şi transformat în zonă turistică din anul 2009, accesul vizitatorilor fiind asigurat prin transportul cu microbuze de la suprafaţă până în interiorul salinei. Microbuzul care transportă turiştii în subteran circulă la un interval de 30 minute. Microbuzul are locul de plecare şi sosire în incinta salinei din Ocnele Mari, loc amenajat special pentru turişti. Timp de mers al microbuzului din incinta salinei până la punctul turistic este de 10 minute.

În interiorul salinei microclimatul este constant, temperatura fiind de cca. 13-15º C, iar umiditatea aerului este de aproximativ 50%.

Baza turistică

Exploatarea de sare Ocnele Mari a început încă din Neolitic, fiind continuată în Epoca Bronzului şi Epoca Fierului, după cum dovedesc uneltele descoperite în şantierele arheologice. Tot aici a fost localizată şi fortificaţia dacică Buridava.

Salina Ocnele Mari ofera condiţii optime pentru relaxare, agrement şi tratament: terenuri de volei, baschet, fotbal, tenis, biliard, minicarting. Pentru copii sunt amenajate spaţii de joacă dotate cu leagăne, tobogane şi balansoare

În salină există amenajată o sală pentru organizare de evenimente, restaurant şi cramă, un magazin de souveniruri şi un magazin de băuturi racoritoare şi fast-food.

În interiorul bazei turistice sunt amenajate spaţii pentru relaxare şi gimnastică, pentru a spori efectele terapeutice. De asemenea, în salina Ocnele Mari există o biserică ce poartă hramul Sfânta Varvara şi Sfântul Gheorghe.

Alte obiective şi atracţii turistice

Valoarea turistică a zonei este completată de o serie de obiective şi atracţii turistice, printre care: ştrandurile Ocnele Mari şi Ocniţa şi mănăstirile Cozia, Bistriţa, Arnota, Horezu, Govora, Dintr-un-lemn.

Mănăstirea Cozia

Mănăstirea Cozia este un complex monahal medieval, situat în orașul Călimănești, pe malul râului Olt. Este o ctitorie a domnului Mircea cel Bătrân, extinsă și renovată de-a lungul istoriei sale multiseculare.

Paul de Alep, în jurnalul călătoriei sale în Țara Românească între 21 august 1656 – 13 octombrie 1658 scria despre Cozia: „În limba lor înțelesul numelui acestei mănăstiri, Cozia este „fortăreață de pământ din pricina nenumăraților munți din această țară”.[2] Mănăstirea Cozia, în ansamblul ei, este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare cod LMI VL-II-a-A-09697.[3]

Mănăstirea Cozia a constituit de-a lungul timpului un puternic focar de cultură românească. Prin hrisoavele domnești din 28 martie 141518 martie 141916 iunie 1436 și 17 aprilie 1448 se atestează că aici funcționa o școală mănăstirească încă din 1415. Primul dascăl a fost părintele Sofronie, starețul mănăstirii. Logofătul Filos, logofăt al marelui voievod Mircea cel Bătrân a compus versuri și imnuri religioase, el fiind considerat primul poet român[4].

Mardarie Cozianul a alcătuit la 1696 Lexiconul slavo-român, necesar școlii. Despre funcționarea școlii pomenește la 12 mai 1772 și Arhimandritul Ghenadie, care a venit la Cozia „din mică copilărie, unde am învățat și carte”. Nu departe de Cozia, la Jiblea, (azi cartier al orașului Călimănești) exista în secolul al XVIII-lea o școală sătească, condusă de Barbu, elev al școlii mănăstirești.[2]

Mănăstirea Curtea de Argeș

Mănăstirea Curtea de Argeș este o mănăstire ortodoxă din România, situată în orașul Curtea de Argeș, construită între 1515-1517 de Neagoe Basarab. Ansamblul cuprinde catedrala episcopală, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură din Țara Românească. Catedrala este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare AG-II-a-A-13628.[2] În timpul lui Carol I, catedrala a fost transformată în necropolă pentru familia regală a României. În afară de mormintele regale, la Mănăstirea Curtea de Argeș se află și moaștele sfintei Filofteia.

Dacă în 1857 complexul monastic era păstrat în întregime, două incendii din 1866 și 1867 au distrus clădirile seminarului, respectiv locuințele, paraclisul și turnul de intrare. La inițiativa lui Carol I, biserica a fost restaurată începând cu 1875 de către arhitectul francez Lecomte du Noüy, ceea ce a dus la înlocuirea frescei originale cu o pictură nouă și la alte modificări radicale ale structurii interioare.[3][4] În anul 1886 s-a terminat restaurarea bisericii și a început construirea palatului regal din latura de est a complexului, care va fi mai târziu transformat în palat episcopal.

Din 2009 a început construcția unei noi catedrale destinată scaunului Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, precum și mormintelor membrilor Familiei Regale a României și moaștelor sfintei Filofteia.[5] Viitoarea Catedrală Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș a fost târnosită la 7 decembrie 2018[6], fiind așteptat ca odată cu sfințirea ei definitivă, să preia de la biserica Mănăstirii Argeșului și funcția de catedrală arhiepiscopală.

STRAND OSTROVENI

Baza de agrement ”Ştrand Ostroveni” din administrarea Primăriei municipiului s-a deschis pentru sezonul estival curent începând din 1 iunie. În această bază există două bazine cu apă dulce şi alte două cu apă sărată.

Neschimbate au rămas şi tarifele de acces, respectiv 15 lei pentru adulţi şi 8 lei pentru copii cu vârsta între 5 şi 14 ani, copiii sub 5 ani având accesul gratuit. De gratuitate la intrarea în ştrand beneficiază şi pensionarii din Râmnicu Vâlcea (prezentând cuponul de pensie şi actul de identitate), în fiecare zi de luni până joi.

Programul de funcţionare al bazei de agrement din sudul municipiului este între orele 8.00 – 20.00 de marţi până duminică, iar lunea între orele 11.00 – 20.00.

La Ştrandul Ostroveni se poate ajunge inclusiv cu autobuzele ETA, cursele 5 (Dispecerat Nord – str. Depozitelor) şi 7 (Muzeul Satului Bujoreni – Parc Industrial Sud) având staţii de călători în zonă.

Transalpina

Transalpina [1] (DN 67C) este un drum național din Munții Parâng, în Carpații Meridionali. Este cea mai înaltă șosea din România, având punctul cel mai înalt în Pasul Urdele (la 2.145 m). Drumul face legătura între orașele Novaci din județul Gorj și Sebeș din județul Alba. Fiind un drum montan, este închis pe perioada iernii.

Transalpina străbate patru județe – Gorj, Vâlcea, Sibiu, Alba – traversând Munții Parâng de la sud la nord, altitudinea cea mai mare având-o pe o porțiune de aproximativ 20 de km, în județul Vâlcea, unde se prezintă ca o “șosea de creastă”,[2] trecând la mică depărtare de vârfurile Dengheru (2.084 m), Păpușa (2.136 m), Urdele (2.228 m), Iezer (2.157 m) și Muntinu (2.062 m).

Istoric

Începuturile acestui drum sunt neclare. Unele surse susțin că a fost construit prima dată de legiunile romane în timpul războaielor cu dacii, motiv pentru care pe hărțile de istorie este trecut sub denumirea de „coridorul IV strategic roman”.[3][4]

Există și o legendă locală care spune că, la sfârșitul secolului XVIII și la începutul secolului XIX, fiecare familie a participat la construirea unei porțiuni din acest drum, în funcție de posibilitățile fizice și financiare ale sale.[5]

Potrivit altor surse, șoseaua a fost refăcută și pietruită de germani în timpul Primului Război Mondial, din rațiuni militare, însă a fost foarte puțin folosită.[6]

Cert este că acest traseu, cunoscut ca “Poteca Dracului”, a fost inițial o potecă de munte, folosită de către păstorii din Mărginimea Sibiului pentru a traversa munții cu turmele de oi în Țara Românească.[7]

În lucrarea sa Istoria Olteniei supt austriaci (1718-1739), istoricul Constantin C. Giurescu arată că încă din anul 1731 autoritățile austriece propuneau construirea unui drum transcarpatic pe traseul vechiului drum de transhumanță ce lega Transilvania de Oltenia.[7]

Având în vedere învățămintele din Primul Război Mondial, regele Carol al II-lea a dorit să aibă la dispoziție un drum strategic, pentru artileria montană, trasă de cai, care să poată fi parcurs de trupele care se mișcau între Valahia și Transilvania.[8] Pentru stabilirea traseului drumului, primul-ministru Gheorghe Tătărăscu a plecat pe munte de la Novaci la Lotru, însotit de 20 de călăreți din Novaci, conduși de învățătorul Ion D. Giurgiulan. În urma acestei acțiuni, Gheorghe Tătărăscu a inaugurat lucrările de construcție a drumului pe platoul Novaciului.[7]

Lucrările de refacere decise de rege au avut loc în perioada 1934-1939. La inaugurarea drumului, în anul 1939, a participat și regele Carol al II-lea, însoțit de viitorul rege Mihai I, precum și primul-ministru Gheorghe Tătărescu și soția sa Arethia. Aceștia au parcurs întregul traseu al drumului la bordul unei mașini de teren, la volan aflându-se chiar regele Carol al II-lea.[7] După inaugurare, drumul a fost cunoscut sub denumirea de Drumul Regal sau Drumul Regelui, care a înlocuit denumirea populară de Poteca Dracului.[9].

Drumul a mai fost reabilitat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii aveau nevoie de această cale de acces din motive militare. De atunci a fost foarte puțin întreținut.[10]

După revoluția din decembrie 1989 drumul nu a mai fost întreținut, o parte a zidurilor de sprijin au fost stricate, piatra fiind furată și utilizată la realizarea fundațiilor unor vile construite la Rânca.[7]

Transfăgărășan

Transfăgărășanul (oficial numerotat DN7C[1]) este o cale rutieră de circulație din România, care începe în comuna Bascovjudețul Argeș de lângă orașul Pitești, în direcția orașului Curtea de Argeș și se termină la intersecția cu drumul DN1 între Sibiu și Brașov, în apropierea comunei Cârțișoara, cu o lungime de 151 km, traversând pe axa nord-sud Munții Făgăraș. Porțiunea de la barajul Vidraru până la Cârțișoara traversează un teren montan la altitudini mari și a fost construită în perioada 1970–1974, pe o lungime de aproximativ 91 km.[2]

Până la construirea barajului și lacului de acumulare Vidraru, în 1965, de-a lungul căruia DN7C se desfășoară pe aproape 20 km, a existat un drum de pământ și o linie de mocăniță ce lega comuna Căpățâneni de vechiul sat Cumpăna (astăzi acoperit de ape, în apropierea căruia s-a construit actuala cabană Cumpăna).[3]